Vecina de la etajul I…

Treaba e simplă: eu stau de un an și jumătate în chirie, într-un apartament din Timișoara. Amu nu știu cui ar trebui să mă scuz pentru faptul că am 22 de ani și încă nu am bani pentru a-mi cumpăra măcar o garsonieră… Probabil vecinei mele dragi, căreia îi este dedicat acest post, dar, conform spuselor ei, ea nu vorbește cu chiriașii – și o face să sune ca și când dacă stai în chirie înseamnă că ai HIV. Dar trecem peste, că e o simpatică

Într-un an și jumătate, de când stau aici, m-am trezit de nenumărate ori la ora 05:00, pentru că vecina e matinală și-i place să poarte tocuri încă de la primele ore ale zilei. Am ascultat de nenumărate ori, în relaxantele seri de duminică, cum vecina bate șnițele. Și aproape zilnic îmi stă inima în loc când vecina își udă florile de pe balcon, pentru că îmi dă senzația că afară plouă torențial sau că o bucată esențială din balconul ei e pe cale să se despice. Și niciodată, dar niciodată! nu am bătut în calorifer, nu m-am dus la ea la ușă să o rog să facă liniște și întotdeauna am încercat să nu dau muzica tare sau să fac gălăgie, doar așa, ca nu cumva să aibă vreun motiv pentru care să se lege de mine. De chefuri în apartament nici nu se mai pune problema! Și toate astea, doar și numai din respect pentru proprietarul apartamentului în care stau în chirie – e un om de nota zece și mi s-ar părea penibil ca vreun vecin să-l sune în miez de noapte din cauza mea.

Dar inevitabilul s-a produs.

În jurul blocului există câteva animale fără stăpâni, pisici și câini, care se hrănesc ori din gunoaiele de la tomberoanele amenajate în spate ori mai primesc mâncare de la proprietarii blocului. Cum stau la parter, de vreo săptămână m-am ”împrietenit” cu 3 pisici pentru care am dezvoltat un obicei de a le arunca uneori mâncare de pe fereastră. Am încercat să le prind și să le aduc în casă, dar nu am reușit. Așa că, de o săptămână încoace, noua casă a celor 3 pisici e sub fereastra mea.

Deci, n-ai cum să nu le iubești – ziceam eu. Vecina de la I nu a fost de aceeași părere, după felul în care efectiv ieșea din bloc și venea să le alunge de sub geamul meu. Ieri după-masă pisicile nu erau afară, așa că le-am chemat. După 10 minute îmi ”mieunau” sub geam și desigur, le-am dat de mâncare. Peste câteva clipe, o cantitate mare de apă aruncată de la etajul I avea să le alunge. Deci da, vecina de la I arunca apă pe ele… Apoi, resemnată fiind, mi-am văzut de treaba mea prin bucătărie când:

Mă scuzați că vă abordez așa la geam, dar vă rog să nu mai aruncați oase pe fereastră! 

Era vecina de la I, echipată cu o mătură în mână. Am văzut negru în fața ochilor, fiindcă, într-un fel, abia am așteptat momentul în care va avea nesimțirea să mi se adreseze. Mi-am scos capul pe geam, tremurând de nervi:

– Doamnă, vă rog frumos să fiți realistă! EU stau de un an și jumătate aici și niciodată nu m-am plâns la dumneavostră că mă treziți la ora 5:00, fiindcă faceți gălăgie sau că vă mutați scaunele și se aude de parcă ați fi lângă mine. Sau că aruncați apă zilnic de la balcon, de am impresia că afară s-a dezlănțuit natura!

– Poftim? E imposibil ce spuneți dumneavoastră. Eu nu fac gălăgie… 

– Doamnă…

– Eu o să-l sun pe proprietar! EU NU VORBESC CU CHIRIAȘII!!!

Deci, afirmația asta m-a făcut să clocotesc. Adică, am vreo boală dacă stau în chirie? Cu atât mai mult când știu că prezența mea în bloc e aproape insesizabilă.

– Haideți să facem un pact! continuă ea. Nu mai aruncați oase pe geam – nu mai arunc apă de pe balcon!

– Doamnă, o singură dată am aruncat oase. Și era pentru pisici. Era carne, de fapt, pentru a le hrăni.

– Dacă vreți să le hrăniți, duceți-le în casă! Aruncați oase și se fac muște! Și mi se umple balconul de muște!

În mintea mea ziceam Wait, what? WTF?!…

– Doamnă, sunteți absurdă! Adică, bine că eu n-am avut decât 3 muște, pe numărate, în apartament, toată vara și dumneavostră pretindeți că v-a fost invadat balconul de muște. Adică, eu stau la parter, nu dumneavostră. Nu trebuia ca ma întâi să am eu invazie de muște… din cauza oaselor???

S-a uitat la mine cu ochii ei fardați, de ziceai că dacă ar fi avut cuțite în ei  le-ar fi aruncat direct în mine.

– Dacă sunt absurdă e problema mea!

– Da, doamnă, într-adevăr aveți o problemă!

– Poftim? Adică mă jignești?

– Dumneavostră ați dat startul când mi-ați zis că nu vorbiți cu chiriașii, ci doar cu proprietarii! Așa că vă las în pace. La revedere!

Am închis geamul și apoi l-am deschis din nou:

– Și vă rog să nu mai măturați aici, că ridicați tot praful și-mi intră în apartament!!!

Da, se apucase să măture iarba și pământul uscat. Numai ea știe ce putea să măture acolo și prin aer se ridicase un praf de toată frumusețea… Ideea e că eram cu telefonul în mână, pregătită să-l sun pe proprietar înainte ei, când cineva îmi bătuse la ușă:

– Haideți, haideți să vă arăt! Eu nu fac gălăgie! Veniți să vedeți pardoseala din apartamentul meu… Eu nu fac gălăgie!

Mai un pic și era în stare să mă ia de mânuță și să mă tragă pe scări până la etajul I.

– Doamnă dragă, vă rog, haideți să o lăsăm așa… Eu tocmai eram pe punctul de a-l suna pe proprietar, ca să-i explic cele întâmplate… Deci, vă rog, lăsați-mă în pace!

– De ce să îl sunați?! întrebă ea mirată.

– Păi, nu m-ați amenințat că o să vorbiți cu el? Mai bine să afle prima dată de la mine…

Nuu, râde ea. Eu am zis că dacă se mai aruncă oase în jurul blocului o să-l sun să vorbesc cu el(????).  Mie-mi pare rău că am făcut gălăgie și că v-am deranjat. De acum o să fiu mai atentă! Și nici nu îmi puteți spune că am o problemă, că nu sunteți doctor, știți?!

– Deci, vă contraziceți singură. Și da, îmi pare că am aruncat oasele alea. Le-am aruncat pentru pisici și s-a întâmplat…

– Nu, eu nu spun că le-ați aruncat dumneavoastră. Sunt țigani și alți oameni care aruncă, n-ați văzut ce dezastru e la tomberoane?

– Doamnă, eu am aruncat oasele alea, că doar erau sub geamul meu…

– Nuu, eu nu știu cine le-a aruncat!

– Doamnă, eu, EU le-am aruncat!

– La revedere!

Mi-a întors spatele și a urcat pe scări. Practic m-a lăsat cu ochii în soare…

– Adică, veniți la mine la ușă și apoi vă întoarceți și mă lăsați să vorbesc singură?! strig eu după ea.

– Păi da, că nu mai vreau să vă deranjez. La revedere!

Related Posts

About The Author