Expozitia si Maia Vidal

Stăteam în fața unei fotografii, cu Miracolina agățată de mâna mea. La un moment dat, începe să tragă stânga: – Hai, mama, că mai sunt!
– Știu!
– Și-atunci de ce stai aici?
– Citesc o poveste!

N-a înțeles și-a continuat să mă pistoneze: Ce poveste… unde… nu vezi că nu scrie nimic… Vorbesc greu cu sârmele-n gură, aceea era și prima zi în care am ieșit cu ele în oraș. Când m-am apucat să-i spun despre drumuri, despre finalul ce pândește după primul colț și despre orizonturi îndepărtate, dar atât de la îndemână, dacă ești copil, fiică-mea a căscat ochișorii mai mari decât îi are în mod normal, apoi a exlamat: Aaaaha! A înțeles?! N-am verificat, dar nu m-a mai întrebat ce fac și de nu mă mai mișc din fața fotografiilor. M-a lăsat să citesc poveștile în ritmul meu. Și-au curs, fluente, mai senine, mai triste, cu finaluri dramatice sau ambigue, unele chiar fericite, cu eroi puternici, reprezentanți ai lumilor ce-au venit lângă noi.

Nu știam că e Sorin Onișor. Nici cine-i Sorin Onișor. Ce mai, o diletantă cu acte-n regulă – eu! Era degajat, cu umorul în fiecare buzunar, ba-i dădea și pe dinafară, îl puteai aduna de prin iarbă. A început să vorbească despre zacuscă, mi-am amintit că tocmai primisem și eu trei borcane. Îi era foame, s-a înfipt în covrigii de pe masă, cerându-și scuze. Apoi a devenit serios, pentru că adusese vorba de hrana pentru suflet. Era acolo, expusă în jurul nostru, era în toate poveștile pe care eu abia le citisem. El le trăise, pe unele, alături de cel căruia, am înțeles, i-a dat voie să pătrundă în tainele fotografiei alături de el. Iar întâmplarea fericită făcea să fie prezent la expoziția învățăcelului. M-am pus pentru o secundă în locul artistului și-am simțit o emoție ce mi-a muiat picioarele. A încheiat invitându-ne să servim o băutură din paharele de plastic transparent, ”pentru că cel alb nu dă bine-n poze”!

MaïaVidal a apărut pe scenă într-o rochie simplă, albă. Blondă, micuță, cu un zâmbet impecabil. N-o cunoșteam. Când a început să cânte, am încremenit. ”Mama, e ca un înger…!” Eu nu simt muzica, natura nu a considerat necesar să-mi dăruiască un minimum de talent ori măcar o ureche cât de cât. Așa că, în afară de excepția sufletului meu, eu nu simt muzica. Maïa m-a făcut să plâng, și-am plâns ușor, să nu-mi sperii fata. Era cu fața lipită de gardul de metal ce ne despărțea de scenă. S-a întors să mă întrebe cum se numește melodia. Wander, i-am spus și-am zâmbit cu apa în ochi.

Related Posts

About The Author