Baba Albă, Baba Neagră…

Familionul nostru are, din august anul trecut, cinci membri, ultimul sosit fiind Pufo, bichonul havanez. De cele mai multe ori, când ieșim pe stradă toți, lumea ne zâmbește. Și cățelul și copiii au atras priviri admirative și-au descrețit niște frunți. Pufo n-a împlinit un an, încă-i încrezător și se gudură la picioarele fiecărui omuleț ce dă semne că l-ar mângâia, să se răsfețe și el puțin. Nu-l lăsăm din lesă, pentru că ne temem să n-o ia la goană, de nebun, să-l pierdem. Când pică în responsabilitatea lui Macho, are fir scurt, lângă picior.

Astfel încolonați, defilam ieri prin piața Victoriei. La un moment dat, îmi cad ochii pe o bătrânică încovoiată, avea la picioare o geantă mare, plină cu fețe de masă sau baticuri, nu știu exact. Câteva bucăți le ținea în mână. Mi s-a făcut milă de ea și mă gândeam că poate aș reuși s-o fac să zâmbească dacă i-aș cumpăra vreo două. Nu știu sigur dacă nu mă gândeam s-o scap de toată geanta, mă lovesc uneori niște accese de generozitate din senin. Dar nu garantez că așa am gândit, pentru că fluxul mi-a fost întrerupt brusc și strident:

Ptiiiii, scârboșenia dracului! Piei! Oamenii vin să mănânce aici și tu scoți scârboșenia la plimbare să se cace?! …

Mărturisesc că mi-au înghețat cuvintele în gât, mintea mi s-a blocat, n-a mai intrat nimic, n-a mai ieșit nimic. Mă uitam la femeie, apoi la Macho, la Pufo, ce înainta cuminte, în lesă, lângă piciorul lui, la distanța de un metru, măcar, dintre ”scârboșenie” și babă. Așa devin bătrânicile babe, brusc, subit și dintr-o dată. Și mi-e ciudă că nu pot să reproduc tot monologul acru și pițigăiat pe care l-a ținut baba, în timp ce noi am încetinit pasul, uimiți. Era rea. Era imaginea babei-Cloanța. Fiică-mea cred că m-a întrebat ce are. M-am gândit că nu prea mai are nimic, doar niște fețe de masă, și-atât.

Mi-ar fi plăcut să pot să mă îndrept spre ea și s-o întreb cât costă toată marfa. Să-i întind banii, să iau geanta mare și grea, s-o văd zâmbind. Dar nu-s nicio îngeriță scăpată printre muritori. Nu! M-am scuturat și-am gândit ceva de genul: ”Uite pe cine ai vrut tu să ajuți…” 

Și totuși, de ieri nu mă lasă în pace gândul că, de-aș avea un suflet nobil, ar trebui s-o ajut în aceste circumstanțe, mai mult decât în altele. Dar, dacă mă duc azi să cumpăr un batic, n-o să-mi spun c-am făcut-o numai și numai ca să demonstrez o noblețe ce nu există, dar o vreau eu, desenată frumos? Ba da, așa voi zice. Dar dacă nu cumpăr nimic, cu ce-s mai brează?  Ei bine, ce părere aveți?

Related Posts

About The Author