Doar eu si schiurile

Vă voi povesti însă despre experiența mea pe schiuri, all by myself! Doxă de teorie, mai rămânea să pun în practică toate informațiile pe care le-am plătit în euro! După o dimineață în care i-am lăsat pe tată și fiică să se dea pe pârtii în voie, însoțiți de Aleksandar, pe care l-am iertat, după ce-am înțeles, la o bere la fața locului, ce nu înțeleseserăm la cafeaua de-acasă. După ce-n ziua precedentă ne-a mai ghidat două ore și ceva pe mine și pe prințesă, până ce aceasta mi-a spus: „mama, nu-s obosită, sunt terminată!”, am decis că pot să urc și să cobor singură. Și-am urcat! Dar nu cu telescaunul pe care-l știam. La dracu, toate arată la fel, iar simțul orientării pe care-l posed e mai handicapat decât al unei găini! Și iată-mă sus, singurică! Și iată pârtia, total necunoscută! Degeaba mă uit după indicatorul albastru, văd doar roșu!

Atâta mi-a fost, mă gândesc, privind în jur. O priveliște frumoasă, ce-i drept, o imortalizez pe telefonul mobil, să rămână ceva în urma mea! Îmi tremură picioarele, dar nu de oboseală, asta-i partea nasoală! Și nu stau să le liniștesc, că mi-am uitat răbdarea în bagaj. Nici nu gândesc, doar e extenuant! Mă duc, fie ce-o fi! Și-a fost! Am prins o viteză pe care n-am reușit s-o controlez decât aruncându-mă în fund. De spaimă. Atâta doar că aruncarea asta m-a dat peste cap, la propriu. Și unde nu m-am rostogolit, ca o irealie ce mi-s, de vreo două ori, de m-am transformat în… Povești, nu m-am transformat în nimic, a treia oară s-ar fi putut dovedi cu noroc, dar nu mi s-a arătat! Doar nu-s iapa lui Făt-Frumos! Nope! Una bucată schi rămăsese la vreo 10 metri mai sus, alta la vreo cinci, bețele tot pe-acolo, căciula și ea. Și-au tot coborât schiorii, aducându-mi părți de echipament și întrebându-mă dacă-s bine. Ultimul, al patrulea, mi-a dat șapca și n-a plecat până nu m-am ridicat în picioare. L-am asigurat că-s în regulă, nu părea să mă creadă. S-a oferit să mă ajute să-mi pun schiurile, i-am mulțumit frumos și i-am spus că restul drumului îl cobor în clăpari! A vrut să-mi care echipamentul, am refuzat. Trebuia să mă lase în pace, să pot plânge de nervi. A priceput!

Hei, pe mine cui mă lăsați? striga capul, rostogolindu-se și el din vârf de deal.

Șezi acolo, că ești prost, urâtule! au ripostat umerii dând din… ei!

Păi nu puteți coborî așa, numai gât!

Uite că putem! s-au scuturat nervoși, din nou.

Stâng, drept, stâng, drept, coborârea nu-i grea. Nu mă doare decât podul palmei drepte și cred că gâtul, pe care mi l-am sucit cu o zi înainte, s-a răsucit și-a luat poziția corectă. Prea bine! Într-un acces de furie, capul a făcut un salt și și-a revendicat poziția în care se născuse, restabilind ordinea corpului meu.

Ai face bine să gândești! i-au spus picioarele.

Ați face bine să mă ascultați când se întâmplă asta, a ripostat el. M-a pufnit râsul. Un râs nervos, cu sughițuri, de se scutura pârtia și se rearanja zăpada.

S-a dovedit util, căpșorul meu prost, când mi-a indicat telescaunul pe care-l cunoșteam. Tot drumul până sus, a rememorat informațiile cunoscute. Culmea, își amintea o grămadă de detalii. A reușit să se orienteze, a găsit pârtia albastră. Hai, la vale! Patru ore, cât am urcat și-am coborât, n-am încercat decât să merg încet, în zig-zaguri largi, și să opresc când prindeam viteză. Mare a fost satisfacția pe capul meu, reușind să controleze picioarele. Fudul și falnic dicta mișcările, am fost aproape mândră că-i al meu și-al altuia ba! Dar mândria-i un păcat, așa că, fix în momentul în care aveam impresia că nimic nu mă mai împiedică, am căzut în genunchiul drept! Nici acum nu-mi explic cum am reușit poziția aceea nefirească. Iar genunchiul a făcut un poc ușor, cât să mă sperie. Picioarele au dat să se ridice, capul a strigat: perpendicular pe pârtie, idioatelor, degeaba stau pe umeri? Hai, nu vă despărțiți!

Nu m-a durut nimic atunci, am mai făcut vreo trei ture. A fost ca și când aș fi învățat să conduc pe cel mai vechi Trabant din lume. Pârtiile erau acoperite cu zăpadă apoasă, adunată în mici mormane pe ici pe colo, pe unde te așteptai mai puțin, cu denivelări multe, cu locuri în care zăpada topită voia să te arunce în cap, din viteză. Dar m-am lăsat? Nu! Așa mă cunoașteți?

Am ajuns întreagă la hotel, dar îmi tremura fiecare os. Genunchiul mi-a dat semne că s-a lovit abia peste noapte, când m-am ridicat să beau apă. Hopa! Piciorul drept se făcea simțit când răspundea la comenzi. Și m-a durut până dimineață, când m-am văzut silită să recunosc că nu fac față ultimei distracții. Norocul lui Macho. A profitat de două ore de schi, cot la cot cu fiică-sa. (Eu am rămas să-l scot pe Prâslea din toate noroaiele în care adora să se joace.) A coborât cu aceeași satisfacție cu care mă îmbrăcasem eu, în prima noastră vacanță la Kopaonik. Mă bucuram pentru el, îmi era ciudă pentru mine.

Related Posts

About The Author