Când oglinda a spart maimuța

Mă pregăteam să scriu despre o maimuță care s-a născut din oameni cam pe-atunci pe când Stăpânul era cu pocalul de nectar, ăla în plus, la gură. Dar, pentru că maimuța venea cu o dezamăgire nouă-nouță, am trimis-o la colț. Pe coji de nucă. Să-și rumege gândurile până le transformă în spumă de ouă. Sau de șampanie, mă hotărăsc greu. Mare mi-a fost surprinderea s-o văd că mă abordează, spășită, în câteva minute, spunându-mi că dezamăgirea ei era nefondată, prin urmare spuma i-a ieșit tare. A răsturnat cupa, să-mi arate norii din care nu va ploua azi. Mi-am încrucișat ochii într-o întrebare mare și mi-a spus că ipocriții nu merită strădania unei dezamăgiri. Să-i lăsăm în plata lor, așadar.

Vreau să anulez operațiunea blogosferică, dar îmi amintesc, ca-n fiecare zi în ultima vreme,  de oglinzi. De imaginile mele de-a lungul anilor. De amprenta pe care și-au lăsat-o asupra mea, de radierele pe care le-am tocit încercând s-o șterg. Țiuie telefonul, gâtuit, ce-i drept, că nici el n-are voie să ridice tonul la mine, și dau de un mesaj care se încheie așa: ”… ce minune că ești, ce mirare că sunt! Mulțumesc pentru tot. Ai fost sprijinul și modelul meu!” Verific să văd de n-am luat măgăoaia lui Macho, cumva. Nu, măi, n-am luat măgăoaia lui, e a mea. În oglinda altcuiva apar cu capu-n jos, precis. Îmi ard obrajii și inima-mi bate mai tare. Un suflu fericit spulberă niște litere din mesajul ăla cu lăsați orice speranță cei care locuiți în această minte!

Related Posts

About The Author