Cum să plângi cu Henry Dragomonstru

Am plâns încetișor, să nu-l deranjez pe puiul de om fericit de lângă mine. Am plâns gândindu-mă că eu îmi iau, oricând și la orice oră, doza de eu, eu și iarăși eu. Am plâns când am realizat că am mereu, la îndemână, scuze perfecte pentru a face asta. Am plâns știind că, atunci când fetița era mică, i-am cumpărat toate jucăriile pe care le-am crezut, le-am vrut capabile să mă înlocuiască, pentru ca eu să mă pot închide în bucătărie, să fumez. După ce m-am lăsat de fumat, m-am închis în mine. Am plâns pentru că, de nenumărate ori, am lăsat-o să aștepte, ca să-mi fac eu timp. Am plâns pentru că i-am cerut ei să mă înțeleagă pe mine. Am plâns pentru că am mustrat-o de la egal la egal. Am plâns realizând că, de multe ori, ea m-a înțeles. Am plâns pentru că, de multe ori, eu n-am înțeles-o. Am plâns pentru că nu m-am iertat, dar am persistat în greșeli. Am plâns în timp ce Prâslea al meu se ducea într-un colț al încăperii, se oprea, respira prelung, apoi striga: Mama! Maaaamaaaaa! și alerga împleticindu-se înspre mine. Mă îmbrățișa, pregătit s-o ia de la capăt. Cu același strigăt, fără să schimbe o notă! Am plâns cât timp el a făcut vreo 10 astfel de ture. Dar îi zâmbeam și-mi mușcam degetul, să simt că nu visez. Că-i al meu. Real! Am plâns pentru că, deși-s încovrigată de dragoste pentru amândoi, nu reușesc să le-o arăt decât fracționată, în cele mai bune cazuri. Am plâns pentru că știu cât mi-e de greu să fiu altfel, că asta-i varianta de mamă pe care-au tras-o ei la sorți, când meritau tot ce-i mai bun. Am plâns pentru că eu am primit, fără să merit, tot ce-i mai bun. Am plâns și nu mi-am mai promis nimic, să nu mai am ce încălca.

Dar când m-am liniștit, m-am jucat cu mașinuțele. Iar când mi-a venit fetița de la școală, ne-am străduit împreună să facem un blog. Așa cum l-a vrut ea. Mi-am înghițit observațiile cu privire la prima ei poveste. Am ghidat-o încet și calm, înspre transcrierea textului în word. M-am enervat când am observat, că-n mare prostia mea mare, i-am legat blogul ei de contul meu și m-am trezit cu un bichon cu fundiță la gravatar. M-am enervat când am văzut că nu pot să remediez greșeala, din neștiință, nepricepere, nerăbdare. „Lasă, mama, dacă-i greu, facem altul!” „Dar nu vei mai avea aceeași adresă!” „Nu-i nimic, o schimbăm!” Am vrut să plâng când mi-am dat seama că de data asta n-o voi mai lăsa să aștepte.

Și-am făcut altul, mai trainic și mai frumos. Se numește Poveștile Sabinei și va fi scris, cât și cum va avea ea chef, de-un copil excepțional, al meu. Are 8 ani. Am publicat „ A fost odată un șoarece”. Mi-a luat capul în mânuțe și mi-a spus că mă iubește. Și iar am vrut să plâng, știind câte astfel de momente am ratat. De câte ori ar fi putut să-mi spună, cu sufletul în ochi, că mă iubește! Dar nu am lăsat-o, pentru că voiam să am timpul meu, al meu, al meu!

Related Posts

About The Author