Despre cărți, cu diacritice!

Dacă nu știți ce-i ăla talmeș-balmeș, ia treceți ușor printre gândurile mele. Da` ușor, că-s instabile! Unul dintre ele e trist, ar vrea o țigară. Altul își amintește de niște prieteni de odinioară și se întreabă, încă, what the hell happened. (Am ales engleza pentru că româna-mi dădea o cacofonie și-n graba mare, nu de snoabă, am evitat-o așa! Un alt gând e aplecat asupra cărților copilăriei, iar cel mai agitat e pe meterezele apărării diacriticelor! Nu știu pe care să-l trag de-o parte, să stăm la o șuetă și-o cafea… Ultimele două parcă s-ar lua, nu vi se pare? Să le-aduc lăutarii, atunci.

Am crescut într-o casă plină de cărți. (Acum e plină de cărți și boarfe, dar, pe vremea copilăriei mele, erau doar cărți!) Mama și-a cheltuit bună parte din primul ei salariu ca profesor de limba română pe DEX. Și ce mândră e și acum de prima ei achiziție! După ce-am mai crescut, știam când lua banii după plasa de cărți cu care venea acasă. Se așeza să le semneze, apoi le punea la locurile lor. Într-o vară, eu și sorela ne-am apucat să inventariem biblioteca. Găsisem un registru mare, am cugetat puțin -mult prea puțin- la o strategie, apoi dă-i cu pixul un număr pe carte, unul în registru, plus titlul și autorul. Și-am ținut-o așa, zi de vară, până-n seară, de-am sărit de mia de exemplare. Elanul ne-a fost curmat brusc și nedrept de spargerea unei vaze de porțelan, colecție chinezească, ce trona în fața unui raft de cărți din camera de la intrare. Rău s-a supărat mama, cred că abia aștepta să aibă motiv zdravăn să ne oprească acțiunea, cu ou și oțet ne-a făcut, de ne-am tăiat ca maioneza și inventarul a rămas pe veci neterminat. Oricum, era ilogic! Mi-am dat seama câțiva ani mai târziu, când mi-a picat, din nou, în mâini.

Niciodată n-am găsit ce-am căutat printre cărțile de-acasă. Mama nu știa exact ce a împrumutat și ce nu, dar știa că rar se întorc la domiciliu cărțile plecate în delegații. La întrebarea: Avem…? răspunsul era, aproape invariabil: Trebuie să fie, pe undeva!

După ce s-a născut primul nostru copil, pe lângă bucuria imensă pe care-o împărțeam între noi, jumi-juma, c-așa-i frumos, ne-am distribuit, la fel de echitabil, și grijile unei situații financiare aproape imposibile. Datoram băncii mai mult decât câștigam. Era mi-nu-nat! În vizită pe la o prietenă, m-am uitat cu jind la cărțile alea cu pagini cartonate, de nu le poate rupe copilul, cu poezii scurte, cu… Uau! Și m-a lovit așa, dintr-o dată, dorința de-a-i citi fetiței mele din cărțile alea. Mi se părea că exact acel lucru lipsea din educația ei, la nici un anișor de viață, era crucial. Și nu glumesc deloc când spun asta, eram determinată foc! Și-am cerut o cărticică împrumut! Mămica, prietena mea, s-a întors către fetița proprie și-a întrebat-o dacă-mi dă o cărticică împrumut. Fetița a dat din cap, de la stânga la dreapta, hotărâtă bocnă și ea, rostind clar și răspicat: NU! Avea trei anișori. M-am uitat la mămica ei, prietena mea, convinsă că-mi va da ”pe sub mână” o cărticică, doar erau multe acolo, nu avea să observe copila. N-am apucat să-mi duc gândul până la capătul tunelului, că luminița s-a stins: Nu vrea să-ți dea, mi-a spus prietena mea.

Nu cred că există sentiment mai urât – în această arie pătrată de sentimente urâte – decât acela de-a vrea să-i oferi ceva copilului tău și de-a nu putea, din cauza limitărilor, de orice fel. Ba, poate acela în care și copilul vrea, iar tu tot nu poți!

O altă prietenă de-a mea s-a prezentat într-o vizită de curtoazie cu primele două cărțulii din biblioteca pe care o are, azi, fata mea. Cei trei purceluși și Scufița Roșie! Cred că o sunasem să bocesc la telefon. De supărare, de umilită ce mă simțeam, de… Și de aceea o iubesc și azi pe prietena respectivă, no matter what. Din alte motive nu mai vorbim, dar asta-i altă poveste! Stați, nu închideți pagina! Știu unde vreau să ajung! Promit să respect un paragraf coerent mai jos!

Întotdeauna mi-au plăcut cărțile, m-au ajutat universurile paralele atunci când ăsta, pe  care șed, îmi limita opțiunile. Nu vreau să știu că există mame care nu pot să ofere cărți copiilor lor, pentru că trebuie să le ofere un trai, mai întâi, iar bănuții sunt pe sponci. Sonia a urnit un proiect colosal, Semn spre carte, o iubesc mai mult pentru asta. Pentru că nu știe să existe pur și simplu, ci caută scopuri și modalități în care să le facă altora viața mai frumoasă. Dacă vreți și voi să vă alăturați, poftiți pe-aici. Vă mulțumesc frumos.

Related Posts

About The Author