O lecție amară cu bomboane dulci

Eram toată clăbuci pe mâini și mă grăbeam să termin de spălat mormanul de vase din chiuvetă. Miracolina se înființează în ușă. E îmbujorată și zâmbește. Doamne, cât ești de frumoasă, îi spun printre sârmele cu care par să mă obișnuiesc. Zâmbește mai larg. Ar vrea să mă îmbrățișeze, dar o rog să aibă răbdare, să termin. Reminder: Să nu mai fac în veci, vasele au tot timpul din lume, noi – nu!

– Mama, azi a adus X bomboane la școală. Doar așa, nu era ziua ei. Eu îmi văd de vase, atentă doar pe jumătate. A împărțit prin clasă și m-am dus să-i cer și eu una. S-a întors cu spatele. I-am cerut de două ori și nu m-a băgat în seamă. 

Ăsta a fost momentul în care avea toată atenția mea. Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi urcă inima în gât când observ suferință în glasul sau pe chipul puilor mei. Noroc că așa, cu inima fix în laringe și cu sârma din palat, n-am putut să reacționez pe cât de repede am gândit. A apucat, în schimb, ea să-și continue povestea:

– Îmi cumperi și mie bomboane, să le duc la școală și s-o servesc, să vadă cum e?

Am simțit nevoia să-mi bag spumă-n gură și-n ochi… N-am mai vrut nici să termin de spălat vasele, nici să mai scot vreo vorbă. Oricum, spun numai prostii, dar am un copil care-mi servește niște șanse de-a evolua. De-a mă cățăra pe-o scară de unde să nu privesc înapoi cu mânie. Asta nu mă împiedică s-o cert când e aeriană și neatentă și superficială, dar mă determină să mă străduiesc tot mai mult să observ esențialul!

Related Posts

About The Author