Bum! Bang! Când totul devine nimic…

Vine o zi în care, vrei, nu vrei, nu mai înțelegi nimic. Ziua în care ți se trântește în față, clar și răspicat, ce ființă inferioară ești tu, de fapt. Cam de multișor, dar ai fost tolerată până acum. Ba nu, ai fost chiar lăudată și apreciată și dacă-ți amintești bine, ți s-a spus și că ești iubită și bună la casa omului. Că ești o făptură altruistă și generoasă, că soarta a fost milostivă cu cei în preajma cărora te-ai aflat. Dar vine o zi în care aceiași indivizi îți declară sus și tare, jurând că ei spun adevărul și numai adevărul, așa să-i pleznească ploaia de vară, că n-ai ridicat niciodată, niciun deget, nici măcar pe ăla mai mic și mai amărât, să-i ajuți. Nu, nici măcar atunci…?! Nuuuu, atunci ai avut cel mai meschin și odios interes, de ți-ai lăsat familia… Nu! Niciodată!

Nu-i nimic, încerci să te aduni și să treci peste, rumegi, dar ți se sparg măselele în pietricele, înghiți cu multă apă și trăiești mai departe. Cauți scuze, pentru că ți se pare că s-a dus dracului spiritul ăla bun și darnic care te guverna. Și ierți și motivezi și lipsa lor acută din visul tău frumos. Că n-au timp, n-au chef, nu vor. Mai contează de ce?! Nu meriți efortul și gata! Ești, am mai spus-o,  un om biciuit de interese personale! Iar dacă scapi și acționezi în folosul celorlalți, da, mai ales al celor care-ți susurau cât ești de bun și iubitor și… nu o faci decât pentru ca ei să-ți ridice o statuie, undeva pe Pământul ăsta, neapărat, să oferi un chip sculptat pe care să se cace porumbeii. Îmi cer scuze, dar chiar nu știu unde mi-am lăsat mănușile.

Cu proxima ocazie mai sărită de pe fix, afli noutăți. Tu ești cel care nu te poți bucura când celălalt dă de bine. Ți-a luat pita de la gură, tu cu ce te mai îndeletnicești? De unde-ți umpli butoiul cu elogii puse la murat?! Tot tu dai dovadă de-o lipsă crasă de noblețe și oricât de tare te zbați să nu se vadă, ea, lipsa, iese ca uleiul la suprafața mocirlei. Tot tu îndepărtezi toți oamenii – toți, da?! – care au ținut vreodată la tine, dar culmea nenorocirii n-au știut mai deloc s-o arate, că purtau bieții, cu forța, o mască a egoismului pe chip. Și mama vrăjitoarelor umbla cu mătura după ei, să nu cumva să și-o dea jos, să vezi bunătate de om ce se ascunde în spatele ei! Tu cauți lingușiri în fiecare vorbă și-o întorci și-o scrijelești până dai de-un pui, cât de mic. Îl iei cu grijă, să nu-și piardă vreo literă, îl cultivi și-l uzi, să crească mare, să te adapi ca o vacă ce ești din seva lui, să nu cumva să-ți moară orgoliul în chinuri! Da, d-aia!

Și nu poți să nu observi, că ți-e sub nas duhoarea, că mereu ești ființa perfectă pentru toți, și frumoasă și bună și deșteaptă și cu sufletu-n rai și… Vai, azi am o predilecție pentru neobrăzări! Dar, la o adică, tot ăia se trezesc să-ți spună că ești sub-specia defectă cu acte-n regulă, și că plâng cu lacrimi amare de mila ta – a adormit cotoroanța și-și permit să fie îngăduitori și încărcați de noblețe sufletească – și-a singurătății în care o să te zvârcolești, pentru că ai tupeul să vrei să fii lăsată în pace. Pentru că, din al nuștiucâtelea ceas al vieții tale, când ai văzut că nimeni și nimic nu-ți sare-n ajutor când te dai cu nătăflețul de pereți, în durerile morții adevărului în care ai crezut, ai decis să te protejezi mai mult. Și-atunci, ei, moraliștii supremi și fără odihnă, vin să-ți toarne adevărurile lor. Și după ce-ți reproșează că nu ți-au putut spune veștile, pentru că nu aveau minute pe telefon, iar tu n-ai binevoit să dai un semn de viață tristă, de-a ta, acum, când trebuie să-ți înțelegi greșeala până-n prăsele și să îngenunchezi implorând iertare, găsesc multe punți de comunicare intacte. Și nu se opresc până nu-ți scuipă tot ce trebuie să știi, să nu te mai minți, cu ceața pe ochi, în vecii vecilor amin și să nu-ndrăznești să afirmi că nu ți s-a adus până pe prispa înțelegerii tot mucegaiul caracterului tău infect!

Când îți revii din amorțeală, ai o primă reacție pe fond nervos. Întrebarea ta e logică: de ce nu-ți critică ”perfecțiunea” în momentele de pace? Atunci când te iubesc cu zâmbetul până la urechi și-ți mulțumesc pentru că ai fost acolo, făptură adorată, de ce nu-ți atrag atenția c-ai să sfârșești, de chioară, singură și părăsită?! De ce își deșartă tolba plină de înțelepciune sub ploaie de reproșuri când te-a lovit lehamitea și oricum nu mai aștepți nimic?! Bănuiești un răspuns, da-l mesteci și-ți mai rupi vreo două măsele. Apoi, dai cu multă apă, că trebuie să-l înghiți și să-ți vezi de viață! Îți scrâșnesc piulițele în rugina sentimentelor uitate în anotimpul ploilor. Te ia cu o durere de suflet și cu o senzație de frig, deși te bate soarele-n cap, că-i la amiază. Tremuri și cauți adăpost. Îl găsești la mormântul reavăn în care mai îngropi ultimele amintiri pe care le-ai știut frumoase. Apoi lași o floare în urmă, pentru că tu ai crezut, dar ți-ai jucat prost totul și nimicul, cum faci de obicei…

Related Posts

About The Author