Plecări şi întoarceri

Azi am suferit două rafale de cuget foarte violente, una a fost cu exilul ca parşivenie a sorţii şi a doua a fost cu repulsia. Acuma cu exilul.

În fiecare an cînd mă duc acasă, fuuug mîncînd pămîntul cînd aud setul de întrebări legate de străinătăţuri: setul 1 sună – cum  e acolo, te-ai acomodat, îţi e dor de-acasă, vrei să te întorci; setul 2 – cît costă gazele, apa caldă, apa rece, ce suprafaţă locuibilă aveţi, cum sînt gardurile şi multe altele toate la fel de originale.

Cînd plec din patrie, normal că doresc să mă izbesc teatral de “locomotiva rece şi neîndurătoare”, “ce-i pasă ei” că eu plec iar… din astea, dar mă ţine destul de puţin, nu trăiesc drame de conştiiţă, în care să-mi impun “să fiu puternică”, să-mi “port crucea destinului” pe “meleaguri străine” pentru că “poporul nostru atît de frumos inimos şi primitor” a avut “o istorie atît de nedreaptă”.

Nici nu mai am mari complexe de vinovăţie faţă de prietenii care nu-mi mai sînt prieteni din cauza distanţei, am depăşit faza în care trăgeam de toată lumea să ieşim şi să vorbim, ca să constat cu stupoare că nu mai aveau timp-chef de mine.

Nici nu mai am senzaţia că locul meu e undeva la mijloc între ţara pe care n-o mai înţeleg şi ţara pe care nici nu mă chinui s-o înţeleg.

Am terminat Întoarcerea huliganului, Norman Manea, că de la asta m-am luat cînd m-a lovit una din rafale. Bun şi acolo apare ideea că patria lui este limba. Se referă la română, îi dau dreptate, atîta timp cît ai limba maternă la îndemînă, poti să te consideri cu rădăcini. Un american îi spunea că-l invidiază, pentru că el (N. M.) are limba lui – ei, şi ideea este frumoasă, pentru că româna, în cazul lui N. M. nu este un instrument de comunicare, devine patria lui, refugiul personal, care dovedeşte o apartenenţă, de care nu se poate face abstracţie indiferent că e în Romania sau în America.

Nu m-am gîndit pînă am venit aici dacă limba e importantă, m-a întrebat la un moment dat cineva dacă am ajuns să visez în englezeşte şi am răspuns foarte clar şi sigură pe mine că nu, nici vorbă, vai, cum. De fapt habar n-am în ce limbă visez, nici nu ştiu dacă ce se întîmplă prin vise e în vreo limbă, dar mi le-am apărat imediat, de parcă era ceva foarte intim – relaţia cu limba neamului şi ceva de necontestat – să visez în limba mea.

Related Posts

About The Author